Ecoul unui “ajutor!”, cerinta unei lacrimi de a sfida prezentul intrevede ultimul suspin, ultima cantare a naturii si adoarme o fiinta indurerata de propriul declin.
Gura se inclesteaza, cuvintele se sting in fata sa , ochii raman pironiti la coborarea sa… un aer strain de loc dar care indrageste lacrima, indrageste ecoul de ajutor si fiinta indurerata….e aerul pe care il respira prezentul atunci cand nu exist.
“Chiar am pasit, chiar am pasit dincolo de ganduri”, spune in treacat o dorinta, aproape spulberata de vant si asurzita de freamete, o neputintza de evadare in viitor dar preferata de prezent pentru ca are ecou si pentru ca are lacrimi.
In patima aceasta a tristetii rasuna o nedumerire: daca trecutul are intamplari, viitorul idealuri, prezentul are doar ecouri chinuite lacrimi, chinuite de cerinte?
Oftatul zaboveste astfel inca o varsta cufundata in disperare si in tzipete de ajutor, oftatul se resimte chiar si la poalele unei sperante care, innabusita in ecou, tinde sa se ascunda in bratzele unei cerintze, in bratele unei lacrimi.
